Despre minciuna
Dupa cum bine zicea un personaj renumit de film odata, “You want the truth?! You can’t handle the truth!!”
Chestia asta e dureros de adevarata si este motivul pentru care mintim fiindca minciuna este intretinuta, sau mai bine zis, viata umana intretine minciuna. Avem nevoie de ea ca sa stam linistiti, fiindca ce nu stim (in cazul asta adevarul ) nu ne poate rani. Fie ca este vorba despre cazul Roswell sau prima aselenizare, adevarata recesiune sau operatiile estetice ale Madonnei, rasa umana a trait in intuneric fiindca a vrut sa traiasca in intuneric, fiindca nu a indraznit sa rupa o usa ca sa afle adevarul de teama sa nu fie inrozit de ce ar putea sa gaseasca in spatele ei. Minciuna a fost, alaturi de religie, una din armele de manipulare a maselor care a functionat milenii si va continua sa functioneze fiindca omul este o fiinta prin excelenta naiva si maleabila.
La scara mai mica, minciuna face parte din viata noastra de zi cu zi, o acceptam fiindca ne mentine psihicul la un nivel de confort linistitor si amortit si nu ne agita inutil. Fie ca este vorba de asistentul de vanzari de la magazinul de pantofi care te flateaza spunandu-ti ca iti sta magnific cu cizmele de 100 de lire cand de fapt stau ca pe gard fiindca de fapt ai doua betze infipte in cur si n-ar putea sta bine pe tine decat un cearceaf pana in pamant, pana la iubitul/iubita care isi anunta cu 5 min inainte sa vii acasa amantul/amanta sa nu dea vreun telefon sau mesaj in decursul acelei seri, chestiile astea ne fac sa stam linistiti si sa ne desfasuram activitatea in calm, ca intr-un fel de Matrix personalizat la scara mica. Fiindca daca ti s-ar zice in fatza ca esti urata si ca iubitul de inseala cu una mai buna ca tine, ti-ai ruina existenta. Unele persoane isi traiesc o viata intreaga sub deviza: ce nu stiu nu ma poate rani. Ele nu numai ca accepta minciuna, dar o sustin si o perpetua. E trist dar fiecare din noi acceptam minciuna la un anumit nivel la care nu punem intrebari si inghitim tot ce ni se ofera pentru confortul nostru psihic. Acestea sunt compromisurile fiintei umane si felul in care ne corupem integritatea pentru linistea sufleteasca. Un argument in plus ca omul nu e condus de ratiune, inca.
Cealalta vineri
Imi amintesc de o vreme in care vineri seara ma gasea invariabil in pana de inspiratie. Statul peste program parea o binecuvantare, pentru ca ma scutea de la a medita prea mult asupra starii jalnice in care ma regaseam. Pe masura ce se apropia weekendul, simteam incoltind in mine teama: aveam in fata mea doua zile pline, si ce era mai rau, doua nopti intregi, fara absolut nimic de facut. Fara prieteni de sunat, fara locuri de vazut sau carti de citit. Sfarsitul de saptamana crestea din ce in ce mai amenintator peste mine si fiecare ora a lui blestemata isi ascutea ghearele in panza goasa de asteptari si lamentari in care ma camuflasem, departe de vazul lumii.
In astfel de momente preferam imaginea atat de familiara a orasului meu drag. Alergam intr-o suflare la el, imi ingropam fata adanc in miezul lui, imi astupam urechile cu vuietul lui, si asteptam ca raul sa treaca.
Priveam cu invidie ascutita la cei care abia asteptau weekendul. Le ascultam planurile tesute meticulos toata saptamana sau, dimpotriva, infiripate la repezeala pe ultima suta de metri, si as fi dat orice sa simt si eu macar o farama din entuziasmul cu care se alimentau ei. Dar nu reuseam sa simt decat frig…
Viata mea de acum arata altfel. Vineri seara arata altfel. Acum am ce sa astept si sunt profund recunoscatoare pentru asta. Am un singur motiv sa zambesc, dar este cel mai bun motiv din lume. Cu toate astea, din cand in cand, parfumul amar al celorlalte seri de vineri imi da tarcoale, asemenea unui parfum din trecut cu care se intampla sa te mai intalnesti uneori. Port cu mine amprenta acelor vremuri fara speranta. Menirea lor e sa ma faca de doua ori mai fericita decat as fi astazi, in mod normal.
Concepte perimate si prejudecati, partea a II-a
Un alt concept atat de perimat si overrated incat provoaca ras instantaneu doar oamenilor inteligenti din pacate, si care este imbratisat cu drag de frustratii si refuzatii din intreaga lume este cel de “frumusete interioara”. Cu alte cuvinte, cand ne alegem un partener, nu il alegem pe criterii fizice absolut deloc, nu, Doamne fereste, poate sa fie Quasimodo sau Muma Padurii, il alegem fiindca are o personalitate extraordinara. Sau dimpotriva! Unii resping persoanele prea frumoase pe motiv ca automat trebuie sa fie proaste, inculte, infatuate sau sa aiba asteptari prea mari de la partener.
Mama mea imi spunea pe vremea cand eram mica si virgina si nu ma aranjam sau ma radeam in cap si sustineam sus si tare ca cine ma place ma vrea asa, ca, citez, “nimeni nu o sa iti futa personalitatea, draga”. Dar desigur cand o iei pe un drum cu incapatanare, pana la cateva experiente contrarii de care sa te lovesti, nu te opresti.
Adevarul este ca criteriul fizic primeaza atunci cand examinezi un posibil partener. Singura chestie este ca fiecare are standarde de frumusete diferite. Unor femei le plac barbatii cu ochelari. Unor barbati le plac femeile rotunjoare. Asa ca daca vedeti pe strada un mascul extrem de atragator agatzat de vreo nashpeta, sau vreo zana sorbind din ochi vreun chelios, nu judecati. Fiecare cu fetishurile lui. Insa daca imi spui tu mie ca ai mangaia si aisaruta un trup care nu te atrage, si ca te excita doar faptul ca e un om extraordinar, ca ii place shoppingul si detesta fotbalul,e sufletist si familist, daaaaaa-teee-n fapt. Tre sa aiba bani. Iar daca respingi vreo persoana de altfel minunata, fiindca dupa cateva convorbiri pasionale si provocatoare intelectual la telefon si o intalnire fatza in fatza, bagi niste motive gen “it’s not you, it’s me…” e fiindca atunci cand ai dat ochii cu ea switch-ul din tine a trecut instantaneu pe OFF.
As obliga o persoana care sustine sus si tare ca orice om este adorabil numai prin unicitatea lui sa faca dragoste cu un supraponderal chel cu probleme de acnee, dar cu inima de aur.
TOATE relatiile incep cu atractie fizica. Daca aceasta nu exista din prima secunda, poti lupta umpic cu tine si trece cu vederea unele defecte care te afecteaza initial, si poate aparea ceva-ceva, insa niciodata nu o sa fie OK.
Exista si o exceptie. La persoane care initial ti s-au parut neatragatoare, si cu timpul, dupa ce le descoperi calitatile si sufletul minunat, incepi sa remarci si sa apreciezi partea frumoasa a fizicului lor. Sau invers, desigur. Abia aici intra frumusetea interioara, sau lipsa ei. Insa niciodata asta nu o sa fie un criteriu initial de alegere a partenerului. Dintr-o camera plina de sex opus, daca ai putea sa alegi o persoana cu care sa inchegi prima conversatie, nu o sa alegi niciodata persoana mai putin atragatoare. Probabil nici pe cea mai atragatoare, fiindca omul in general este nesigur pe el.
Ce mai exista in schimb, si persoanele astea pe mine una m-au atras dintotdeauna si au avut prioritate in fatza persoanelor atragatoare, ei bine exista persoane care se simt atat de bine in pielea lor, si se iubesc atat de mult, si au o voiosie nemaintalnita si o lipsa de complexe desavarsita, incat stralucesc chiar daca au defecte fizice care nu se incadreaza canonului de frumusete. Genul de frumusete care nu este captat de o poza, care este respins in 2D, dar care emana raze daca il lasi sa se miste si sa se manifeste putin. Cu alte cuvinte, pe mine daca ma bagi intr-o camera plina de barbati, lasa-ma 10 minute, sa imi iau un pahar de ceva si sa fumez o tigara si sa urmaresc ce se intampla. In 10 minute nu ai cum sa nu remarci o asemenea personalitate. As da exemple celebre, dar tocmai asta e problema, sunt celebre, deci ar fi refuzate pe motiv de materialism. Nu pot decat sa imi dau exemplu propria viata si experientele persoanelor apropiate care au stiut ce sa aprecieze dintr-un om. Cred ca cel mai bun exemplu e desenul animat Shreck, despre care am mai scris acum cativa ani, si la care raman. Oamenii gen Shreck intotdeauna o sa castige printesa. Fiindca sex applealuldepinde intr-o proportie prea mica de ceea ce ai in realitate, si cel mai mult de ceea ce considera ceilalti ca ai.
Concepte perimate si prejudecati, partea I
Cred ca cel mai depasit, mai prost inteles si mai perimat concept, care se bucura fara indoiala de cea mai mare popularitate din lume, din toate timpurile, este cel de “suflet pereche”. Mai pe scurt, oamenii au trait sute de ani cu impresia distincta ca fac parte dintr-un tot, un fel de tandem perfect, si ca scopul lor in viata este sa intalneasca aceasta cealalta jumatate pentru a se simti impliniti. Mi se pare cea mai mare absurditate de cand hau’ si parau’. De unde pana unde s-a ajuns la concluzia ca omul trebuie sa aiba o pereche perfecta? Si ca nu poate fi implinit decat alaturi de aceasta? Asta este un rezultat elocvent al ipotezei ca omul gandeste mai mult decat ar trebui in situatii insignifiante (si prea putin in situatii importante). In primul rand omul este un animal evoluat cu ceva mai multe conexiuni neuronale decat bipedul de rand care se maimutareste prin copaci. Atat. Biologic vorbind, omul este un animal. Animalele au fost create ca sa se reproduca. La fel si omul. De aceea nu exista animale monogame (decat vreo specie de penguin care nu conteaza). Pe scurt, omul nu are perechea lui. Rolul lui este sa isi imprastie samanta, cu cat mai multi parteneri considera el. Asta este eterna scuza a infidelitatii barbatului, ca sa extrapolez, si eu nu o halesc, tocmai fiindca mizez pe teoria de mai sus si anume ca omul este un animal EVOLUAT, inzestrat cu RATIUNE, deci discernamantul dintre bine si rau. Cu alte cuvinte, daca te stii taur comunal, fa bine si evita virginele si domnisoarele cu principii sanatoase si crestine despre relatii, ca sa nu fii si considerat siporc.
Dar deviez.
De ce sunt impotriva conceptului de suflet pereche? Pentru ca nimeni nu reuseste sa explice exact cum anume ar trebui sa fie acest partener pentru a intra in incidenta teoriei. Unii zic ca ar trebui sa fie la fel. Altii ca ar trebui sa fie altceva, ce lipseste. Altii ca opusele se atrag. Unii zic ca doi oameni, amandoi asemanatori fizic si psihic, sunt “facuti unul pentru celalalt”. Altii zic ca dimpotriva, diferentele fizice si psihice, gen yin/yang (care sunt si preferatele mele pana la urma) creeaza “totul”, cercul, simbolul perfect, unitatea primordiala. Cacat.
Faptul ca oamenii sunt singurele animale care traiesc in cupluri este pur si simplu o urmare a evolutiei neuronale (din nou tind sa cred ca daca eram animale, deci mai prosti, eram cu totii fericiti, no brains, no problems). Faptul ca fiecare are pretentia sa intalneasca partenerul perfect, este deja strigator la cer. Fiindca nu exista. Ce exista in schimb sunt zeci si sute de persoane cu care te potrivesti bine, mai bine, si nemaipomenit de bine, cu care poti sa traiesti, si care pot sa te inteleaga. Fiindca, sa fim seriosi, suntem aproape 7 miliarde de oameni pe pamant. Este imposibil sa nu apara mai multe compatibilitati de caractere! Asa ca nu o sa inteleg veci persoanele (majoritatea femele, dar si multimasculi fara respect de sine si incredere in ei, deci fara coaie) care intr-o lume plina de sex opus, stau, se uita si asteapta. Ce? Fat-Frumos, respectiv stiu io, Zana Zanelor. Of, de-ar veni o data! Eu stiu ca e undeva pe acolo…
Va inselati. De foarte multe ori in viata, de cateori va indragostiti, de cate ori spuneti “te iubesc” si o credeti, ati intalnit unul din acesti parteneri pseudo-perfecti. Care va lipseau in acel moment. Fiindca omul isi schimba cerintele odata cu varsta, deci portretul si standardele se modifica. Poate ca acum cativa ani personal asteptam un derbedeu cu 200 km/h, acum imi doresc liniste si rutina, peste cativa ani chiar nu stiu. De-asta dau gresunii cand aflati in niste relatii “incapatanate”se pomenesc dupa cateva luni, un an, doi, zece, ca nuse mai iubesc.
Poate reiese din chestia asta ca nu sunt fana monogamiei. Gresit, sunt, fiindca am procesor de constiinta si nu reusesc sa il stric, futu-i mama ma-sii, duce mult. Sunt de parere ca trebuie sa fii cinstit. Dar si mai puternic cred in cativa ani buni de tinerete de cautari asidue, de futut in stanga si in dreapta, de concubinat, de cunoscut. D-aia se fut relatiile incepute in pruncie si prelungite la absurd, pana cand unul din parteneri “vrea sa cunoasca si altceva”.
Deci pana la urma fiecare trebuie sa se impace cu ideea ca nu exista o pereche perfecta pentru ei, acolo, undeva. Exista doar persoane cu care va “conectati” psihic si sexual. Pun pariu ca daca oricine intra intr-un loc public, acolo exista cel putin 2-3 persoane alaturi de care individul in cauza poate sa isi petreaca linistit restul zilelor. Este o chestie de incidentza, de intamplare, un pur moment al soartei cand doi oameni care se potrivesc se intalnesc. Si mai ales o chestie regretabila de lipsa de curaj cand doi oameni care se potrivesc, se intalnesc, dar nu se remarca.
In care se vorbeste despre Ridicol
O bucurie meschina imi gadila placut orgoliul de fiecare data cand vad oameni cu pretentii de inteligenta si bun simt etalandu-si panseurile patetice, de o prostie revoltatoare, in vazul oricui este dispus sa ii asculte. Fie ca ne-a parasit iubitul (cazul cel mai nefericit) sau ca ne-am certat cu seful (care, invariabil, trebuie sa fie un cretin), fie ca sentimentele de profunda admiratie si respect fata de o fiinta perfecta de sex opus nu ne sunt impartasite (tema preferata), sau indiferent in ce alta situatie nefavorabila de o atare banalitate ne aflam, atribuim trairilor noastre emblema originalitatii si tinem mortis sa semnalam in scris atentiei publice faptul ca suferim! Ne lansam in elucubratii nesfarsite despre sentimentele care ne incearca, despre soarta cruda care a facut ca o poveste care incepuse atat de bine sa sfarseasca atat de prost, in fine, despre nedreptatea care guverneaza in general lumea in care traim. E suficient ca nenorocul sa tulbure o singura data suprafata linistita e existentei noastre liniare, ca sa ajungem sa ne erijam in veritabili martiri, din acea categorie de putini alesi pentru care destinul a pregatit cu siguranta un traseu special, nemaintalnit, si care pentru a-si indeplini misiunea nobila trebuie sa mai si sufere nitel.
Culmea e ca in astfel de situatii, cand simtim ca inspiratia literara ne da ghionturi sa scriem si umplem pagnile web cu expuneri siropoase si ieftine ale experientelor personale, in astfel de situatii se gaseste intotdeauna o adunatura de cititori gata sa ne omagieze scriitura, sa ne aplaude talentul nebanuit si sa ne incurajeze sa continuam sa scriem, pentru ca o facem atat de bine!
Incepem sa credem ca suntem cu adevarat inzestrati cu inclinatii scriitoricesti, si atunci ne avantam mai abitir in focurile scrierii, amestecam stiluri, mijloace, cratime, opinii personale cu opiniile altora, pana cand nici noi nu mai stim daca concluziile la care ajungem in final apartin de cand lumea vreunei minti celebre sau sunt chiar produsul spontan al opintelilor noastre intelectuale. Ma incearca, spuneam, o bucurie meschina de fiecare data cand ma lovesc de astfel de exemple. Dincolo de faptul ca ele imi alimenteaza inclinatiile catre ironie si sarcasm (fara indoiala, reminiscente ale unor frustrari personale), ceea ce ma bucura de fapt este sa constat ca exista oameni mult mai prosti ca mine. Si inca multi. Oameni carora le lipseste cu desavarsire simtul ridicolului. Oameni care se iau pe ei insisi mult prea in serios.
In mod normal as trata demersurile lor ca ceea ce sunt de fapt – mostre de ridicol. Insa am fost contactata deunazi de un astfel de exponent pentru a-mi semnala proaspat infiintatul sau blog, asta dupa ce imi trimisese mail cu link-ul respectiv, mail pe care eu avusesem neobrazarea sa il ignor. Blogul nu era in fond altceva decat o expunere ingrozitor de telenovelistica pe teme de amor ghebos, un lesin general inviorat pe alocuri de puseuri de optimism imbecilizant.
Cu alte cuvinte, nu e suficient sa suferim. Trebuie sa o stie cat mai multa lume. Cu cat o stiu mai multi, cu atat suferinta noastra capata o justificare, un sens. Suferim nu pentru ca meritam sa suferim si habar n-avem sa invatam cate ceva din propriile greseli. Nici gand! Suferim pentru ca prin suferinta ne e dat sa scoatem la lumina adevarata noastra natura. Care ar fi de-a dreptul revoltatoare, daca nu s-ar impotmoli mai degraba in ridicol.
